carte stop Scrisul începe ca o aşteptare, cu sentimentul că viaţa este o poveste ce îşi caută drumul pentru a fi spusă. Povestea devine un fel de a te exprima, altfel decât restul lumii: porneşti de la tot ce te înconjoară, ceea ce înseamnă să vrei să cunoşti, să asculţi şi să înţelegi. Încet, am învăţat că totul în jur are un scop şi un sens, există un spirit ce ne arată, în fond, sensul vieţii, ne conduce spre înţelesul lui "a trăi", şi că încercând să unifici ajungi, prin forţa lucrurilor, la ceva neînchipuit de simplu, ceva ce ştiai "de la început". A mă exprima înseamnă să vorbesc despre căutarea locului meu undeva, în lumea asta, în care orice gest se transpune în pasiune şi voinţă, pentru că nu este de ajuns să visez la ceea ce îmi doresc. Trebuie să plec în căutarea dorinţei mele. Viaţa unei scrieri începe cu mult înainte ca primele cuvinte să fie aşternute pe hârtie, este umbra care merge cu mine, lângă mine, în mine. Sunt frânturile de gând care se arată, din când în când, pe care mi se pare că le ştiam deja, şi care vor rămâne şi după ce voi fi altundeva, sub forma unui gând, a unui simţământ, a unei dorinţe împrăştiate în mii şi mii de alte fiinţe mai bune şi mai frumoase ca mine. Scriind, simt din nou atingerea a tot ce am iubit şi mă exprim pe mine, sensul pe care eu îl dau locurilor, oamenilor, parfumurilor, culorilor, sunetelor... Poezia, zămislită de mine, poartă amprenta mea şi are forma sufletului meu. Este răspunsul la căutare, acest secund care este în toate, şi dincolo de ele, o cântare a abisului sau împotriva lui. Un cantabis. Căutând şi urmându-mi drumul, continui să învăţ: despre viaţă, despre aşteptare şi răbdare, despre dragoste, despre locul şi timpul în care trăiesc, despre oamenii pe care-i întâlnesc, despre poezie. Toate, în compromisul care se tace, în mijlocul unei societăţi cu un calendar banal, previzibil, dar majoritar acceptat, devenit normalitate. Viaţa este întâlnirea dintre tine şi ceilalţi, din propria familie şi din societate: poţi lăsa pe alţii în viaţa ta, sau nu, sau le poţi arăta limitele, doar de tine depinde să-ţi defineşti aspiraţiile, dorinţele, drumul de urmat, să-ţi educi voinţa şi să-ţi cultivi florile şi pomii din grădina ta, să-ţi trăieşti propriile anotimpuri, sau nu – şi atunci, cazi în hăul tău şi al celorlalţi, până la momentul ieşirii din scenă. Ar fi normal să ne cunoaştem - şi totuşi, dialogul este foarte rar, din ce în ce mai rar, superficial, circumspect, rece, şi nu mai putem şti ce se petrece cu fiecare dintre noi. Comunicăm în noi. Ne deosebeşte prea mult originalitatea fiecăruia. Şi orgoliul, de cele mai multe ori nejustificat şi nemăsurat. Răbdarea se învaţă, aşa cum trebuie să ne bucurăm de viaţă atunci când suntem singuri. Ceea ce gândim când suntem singuri, fie despre noi, fie despre celălalt, este puterea pe care o investim în iubire. Iubirea se creează în noi înşine. Aşteptăm de la celălalt să ne facă fericiţi, să ştie ce nevoi avem, ce speranţe, ce dorinţe ne stau în suflet. De la această aşteptare, începe dezamăgirea. Trebuie să ne descoperim capacitatea sufletească de a ne simţi fericiţi pentru că ne-am îndrăgostit, pur şi simplu, altfel, vom trăi iluzia iubirii, mai mult decât realitatea ei. Încerc să înţeleg timpul şi locul în care m-am născut, să-mi asum ceea ce se întâmplă azi cu curaj şi demnitate. România e o provocare, o serie de circumstanţe, de cele mai multe ori potrivnice, care influenţează atitudinea, comportamentul şi - pentru cei mai slabi - şi modul de a gândi. Viaţa aici nu încetează să-mi ofere lecţii de învăţat: domină mediocritatea, ridicată la rang de virtute. Cuvintele, în cazul în care nu sunt total lipsite de conţinut, trebuie înţelese în sens invers, cu frică. Nu interesează pe nimeni valoarea, corectitudinea, cinstea, prietenia, toate acestea, şi cele ca ele, sunt valori morale depăşite şi învechite. Acum domină parvenitismul, jaful, falsitatea, bârfa perversă. Până când, la un moment dat, devenim prizonieri ai locului şi ai gesturilor. Oraşul meu - căci aşa se numeşte locul unde te-ai născut - poartă nume de fată. Frumoasă, puţin tristă, misterioasă... Un oraş, cred eu, este ca o persoană, are un destin, valoarea i-o dă ceea ce a clădit şi ceea ce rămâne, ceea ce timpul înnobilează şi face să dureze. Acestui loc al meu îi lipseşte echilibrul, liniştea interioară, poate bucuria şi sinceritatea pe care o împrăştiau oamenii care şi-au purtat paşii pe pietrele străzilor, prin tablouri şi poeme, înnobilându-l. Încet, încet, de la an la an, dispar ultimele case, ultimele străzi, ultimii copaci, ultimele pietre de altădată. Şi ultimii fii. Acum, cei mai mulţi se opresc în fugă şi vor totul, ca pe un drept al lor, lăsând eventual alte generaţii care repetă istoria. Nu se leagă, trăiesc azi ziua de azi. Le lipseşte trecutul. Şi se vede, se simte. Nu mai ştiu dacă îmi cunosc oraşul, dar îl revăd cu ochii minţii, în fotografii fugitive din copilărie, şi îi cunosc amintirile: familia mea este una dintre primele care s-a aşezat pe aceste locuri, înainte de 1889. Aici suntem acasă, de multe generaţii, de peste o sută douăzeci de ani, iar eu mă definesc ca şi cum crucile trudite de mâinile bătătorite ale străbunicului meu, ca să străjuiască clopotele bisericii albe din inima oraşului, au şi o parte din mine. Aici am primit şi lecţiile vieţii: am cunoscut oameni fundamentali răi, şi am învăţat. Am văzut cum arată mizeria umană, cu mască surâzătoare şi voce învăluitoare. Oamenii aleg să trăiască urât, în cercul lor strâmt, în care norocul îi petrece. Dacă nu eşti la fel, deranjezi, ieşi din cerc. Şi atunci, aleg să-ţi facă rău, cu veninul scurgându-se în colţul buzelor... De multe ori, privindu-i, mă gândesc că aşa se simte atunci când îţi întâlneşti "torţionarii", care salută pe toată lumea cu zâmbet larg... şi am senzaţia că trăiesc pe viu într-o piesă absurdă, fără sfârşit, a lui Ionesco. Şi că, totuşi, am avut noroc numai cu aceste lecţii. Am văzut, apoi, excepţia: rară, de numărat pe degete, dar care îţi arată că viaţa merită trăită, care te ajută să continui, atunci când ai nevoie. Am cunoscut oameni frumoşi, fundamentali buni, şi am învăţat. Ei vor citi ce scriu eu, şi vor înţelege. Am văzut şi frumosul din noi, oamenii. Există o specie de fluturi care se nasc odată la zeci de ani, şi trăiesc o singură zi, cât o viaţă întreagă. Poate şi noi, în universul imens, suntem asemenea lor, fluturi de-o zi, sau o clipă, în rotaţia imensă de timpuri. Poate că nimeni, în această fugă, în această imensitate, nu are timp pentru alţii. De aceea, nu cer nimic, îi ascult pe toţi, dar am şi eu ceva de spus. Dacă ar fi să mă nasc din nou, ar fi în acelaşi univers, în aceeaşi limbă, în acelaşi loc, dar într-o altfel de ţară. Aş alege aceeaşi casă, aceiaşi părinţi, vom fi mai mult împreună. Aş iubi la fel, aş visa la fel, mi-aş face, poate, aceleaşi iluzii, aş cere să nu mai greşesc. Aş întâlni oameni buni şi frumoşi. Acasă nu ar exista doar în sufletul meu... Acasă... locul unde nicio tristeţe nu poate pătrunde, şi nu ne poate ajunge. Aici răbdarea prinde mai bine rădăcină, iar vremea pare a se opri, pentru a se concretiza în forme armonioase. Acasă nu este o locuinţă, un decor singuratic. Este un domeniu, un colţ întreg de ţară, un peisaj ieşit dintr-o evocare, înfăptuit prin râvna unui şir de generaţii, care şi-au organizat viaţa în funcţie de principii şi aspiraţii. Nu este numai înfăţişarea unui trecut, ci şi expresia prezentului viu, mărturia unei deveniri, acasă este permanenţa. Aici se naşte şi rămâne frumosul, până când acest loc nici nu mai există, decât în inima ta. Dincolo de frică: a prezentului, a întâmplărilor, a dezamăgirilor, dincolo de oameni, răi sau buni. Este universul tău, fără intruşi. Este locul unde Dumnezeu te ţine de mână. Este propria ta biserică. Eu încerc să o arăt prin poezie. Poezia se naşte în linişte, pentru că e liniştea însăşi. Se naşte numai acasă, e în noi, e cu noi, e în aerul pe care-l respirăm, în lucrurile care ne sunt alături şi formează, nu întâmplător, orizontul nostru. Totul are o semnificaţie, respiră şi spune ceva, trebuie doar să ne oprim şi să ne gândim. Poezia nu exprimă gânduri, sentimente, dorinţe, toate acestea sunt deja poezie, doar se deschid, se arată, se lasă văzute prin cuvintele tale, prin propria ta limbă. În poezie trebuie să vorbeşti ca şi cum te-ai fi întâlnit cu Dumnezeu, staţi de vorbă simplu şi direct, şi îţi pui gândurile în ordine. Însă pe Dumnezeu trebuie să-L aştepţi, ştie să se lase aşteptat, în casa ta albă, ca o biserică. E nevoie de acumulări, de timp, de o anumită cultură şi, evident, de muncă. Aşteptarea... aşteptarea înseamnă răbdare, care se măsoară în zile, zilele se măsoară în luni, lunile în ani... Totul se reduce la pasiune şi la voinţă, pentru că nu este de ajuns să visezi la ceea ce îţi doreşti, trebuie să pleci în căutarea dorinţei tale. Ut pictura poesis... cu Stephan Eleutheriades (Stefan Eleutheriadis), totul s-a întâmplat ca şi cum ne-am fi întâlnit peste timp, ca şi cum a fost dat: acasă din sufletul şi pictura lui este acasă din sufletul şi din poezia mea. Biserica noastră albă de lângă mare, locul unde s-a născut frumosul. Nu putea exista altcineva care să-mi ilustreze poezia, care să arate ceea ce eu încerc să spun prin cuvinte. Alegerea este, pe cât de subiectivă, pe atât de firească: ne leagă locul unde ne-am născut amândoi, la distanţă de câteva generaţii, aparţinem aceleiaşi lumi, s-a desprins din poveştile copilăriei mele şi îmi acoperă inima cu căldura culorilor, aşa cum, altădată, toţi ai mei mi-o acopereau cu căldura mâinilor şi a grijii. E ca şi cum străbunicul meu, la care Ştefanache, copil fiind, îşi repara zmeiele, l-a trimis peste timp ca un semn al veghii lui asupra noastră. În acelaşi loc devenit acum pentru mine acasă, aşa cum a fost şi pentru ei, atunci. Acest acasă, pe care Eleutheriades (Eleutheriadis) îl surprinde inefabil, dureros de nostalgic, în case albe, ca şi a mea, în fântâni, ca cea din grădina mea, în copaci, care sunt cei de pe drumul spre casă, în anotimpuri, care sunt ale vieţii, mai mult decât ale naturii, în mare, aceeaşi pe care a cunoscut-o şi a atins-o şi el, cu refrenul ei continuu, blând sau obsedant... Uneori, mă întreb dacă nu el a fost cel ce m-a ales pe mine. Apoi, mă gândesc că cineva, deasupra noastră, ne-a ales pe amândoi – pe fiul ceasornicarului şi pe strănepoata fierarului – pentru ca aceste lucruri să nu rămână nespuse. Totul, în viaţă, ne cheamă spre desăvârşire, are un sens, dincolo, în acel abis al cântărilor: acum câţiva ani am cunoscut-o pe sora domniei sale, o figură blândă, ca bunica de care ţi-e dor. Am înţeles că ne cunoaştem demult: de la primele cuvinte, mi-a evocat familia, lumea de altădată, care mai exista, credeam, doar pentru mine, în amintirile poveştilor copilăriei. Dintr-o dată, când mulţi dintre ai mei plecaseră, totul se întâmpla din nou, acel trecut, pe care-l credeam deja ireal, se trezea din nou. Şi toate imaginile frumoase au prins viaţă: întâmplări cu nume cunoscute, cu figuri apropiate, gesturi familiare. Astfel, "întâlnirea" cu Stephan Eleutheriades (Stefan Eleutheriadis) a urmat firesc. Suntem prieteni epistolari, de modă veche, prin scrisori ne evocăm pasiunile artistice, părerile despre viaţă şi lumea de azi, care corespund, surprinzător de mult. Corespondenţa a trecut limitele depărtării dintre continente şi dintre generaţii. Aşa am început să-l cunosc, să-i cunosc povestea vieţii şi amintirile: copilăria petrecută acasă, întâmplările şi anotimpurile oraşului, apoi ale istoriei şi ale destinului impus, prin părăsirea, pentru totdeauna, a unei ţări care se numea (tot) România, unde nu mai vrea să se întoarcă. Aşa i-am cunoscut opera, şi am înţeles că în viaţă lucrurile se leagă dincolo de voinţa umană: în desenele, în schiţele, în picturile lui Eleutheriades (Eleutheriadis), în "elegiile vizuale" ale oraşului care nu mai există, am văzut, pe hârtie, concret, poveştile şi oamenii care mi-au populat copilăria şi care mi-au marcat personalitatea. Creaţiile sale spun o poveste, care este, într-un fel, şi povestea mea. Vorbesc, cântă. Au nostalgia frumosului, a copilăriei, a celor ce nu mai sunt, purtătorii de valori. Figurile şi locurile se desprind, sunt aievea:"... veţi găsi şi felinarul din colţul străzii din mahalaua noastră, unde noi copiii ne adunam să-l vedem pe Panait Fierarul cum aprindea petromaxul, şi apoi cu căderea nopţii, sub lumina lui, ne povesteam cele auzite din bătrâni sau alte minciuni ale noastre, când nu ne apucam de alte năzbâtii. Toate astea au dispărut..." Deci, toate au existat. Ca Isus care îşi arată palmele cu urmele cuielor. Şi ştiu că ai mei zâmbesc, la uimirea mea, şi îi simt mângâindu-mă pe cap. Totul va fi bine. Cercul s-a închis, miracolul s-a împlinit, trebuia să fie. După ce mi-a citit poeziile, Eleutheriades (Eleutheriadis) m-a înţeles, şi a înţeles totul. A înţeles că am ceva de spus şi că vreau să vorbesc despre lumea mea, care este şi lumea pe care domnia sa o poartă în suflet: "Stimată Silvana, am citit cu mult interes poemele din "Cantabis" şi am hoinărit cu ideile lor stările de spirit care le caracterizează pe fiecare. Sunt prea multe pentru ca să le cuprind, să le pătrund şi să le asimilez dintr-odată. Le citesc încet şi în timp, ele mângâie şi ciupesc inima cu ideile şi lirismul lor, dospite în liniştea singurătăţii şi a zorilor nedormite. Vă felicit şi vă mulţumesc pentru acest dar sensibil." Cartea mea de poezii a devenit, astfel, şi cartea lui de "idei ilustrate": prin schiţe, desene, studii abstracte, picturi, pe care mi le-a trimis pentru a-mi ilustra poezia. Sunt idei desenate, ideile mele desenate de el. Eleutheriades (Eleutheriadis) reuşeşte să le prindă esenţa, dând iluzia uşurinţei, pentru că gestul devine uşor şi firesc când doi se înţeleg. Este lumea noastră de dincolo de cuvinte şi culori, în care timpurile nu se mai conjugă: în peisaje, simt freamătul frunzelor, ascult păsările ciripind, simt vântul bătând, respir aerul mării, sunt acolo, umbra aceea, în soarele dimineţii, pe drumul care urcă spre casă, sunt eu. Ceea ce mă impresionează este că multe din aceste creaţii există cu mult înainte de a exista poezia mea, unele chiar înainte de a exista eu. După îndelungă gândire, am ales să ilustrez anotimpurile poeziei mele cu reproduceri ale tablourilor cu tema Bisericii Greceşti, uitată demult, demolată de cei ce nu mai aveau nevoie de biserici, într-o ţară care se numea (tot) România. Pentru mine, sunt subiect şi quintesenţă, la fel de valoroase ca şi "Catedrala din Rouen" a lui Monet. Mai aproape de sufletul meu, pentru că, dincolo de subiectul în sine şi de valoarea lui simbolică, biserica a existat, fiind lângă casa familiei mele, iar tablourile au prins, fără să ştie, şi drumul meu spre casă. Iată de ce aceste picturi îmi vorbesc, spun o poveste care este şi povestea mea. Este ca şi cum mă chemau, aşteptau să scriu. În aceste tablouri, ca şi în desenele şi schiţele cu aceeaşi temă, sunt la mine acasă, acesta este locul meu în lume, pe care îl iubesc prin ai mei, cei ce sunt şi cei ce nu mai sunt. Acelaşi dor care-mi arată ce mult trăieşte încă Eleutheriades (Eleutheriadis) aici, deşi este departe. Ce mult trecutul poate fi prezent continuu. Vreau să redau acestui acasă o mică parte din imaginile pierdute, care-i aparţin, şi să arăt, astfel, omagiul meu creaţiei domniei sale şi respectul pentru toţi ai mei şi ai lui, care au ştiut să rămână oameni, indiferent de istorie. Cartea mea este azi şi pentru ei, pentru că le-am cunoscut povestea. O cântare a abisului, sau împotriva lui. "Drumul" parcurs de poeziile mele mi-a arătat că orice carte, scrisă cu sufletul, îşi are, şi ea, propriul destin: am strâns poezii încă din vremea studenţiei, am scris, am rescris, am amânat. Am visat ca poeziile mele să fie ilustrate, şi l-am descoperit pe Eleutheriades (Eleutheriadis), atât de aproape. Când credeam că am ajuns la forma finală, la un pas de tipar în acel moment, luând întâmplător copia ediţiei princeps a poeziilor lui Eminescu, am găsit, uitată şi îngălbenită între pagini, o notă lăsată mie, nu ştiu când, un "testament de suflet", care am înţeles că trebuia să apară şi pe care am datoria morală să-l fac cunoscut: "Singurul sens, al clipei ar fi; asigurarea continuării vieţii, dăruită de El şi care prin El nu ne poate fi răpită de moarte. Incandescenţa meteorică transcende din înalturi şi razele sale străpung adâncurile luterice în care se regăseşte. Lumina păstrată în căuşul tainic, pe care-l poţi bine cuprinde într-o palmă, păstrează doar ţie-ţi ştiuta ta taină şi calea durerii şi calea tăcerii. Păşeşte sfielnic pe urme rămase, să nu striveşti forme în dezagregare, sau să nu sfărâmi orga de stalactice şi stalagmite, cristale de nimeni ştiute, prelinse în taină din inimă până în firele ariadnice ale rădăcinii. Rămâne genunchiul adânc împlântat în pământul din care purcede. Doar ochiul rotundul copacului vede şi-ascultă foşnirea duioasă de ramuri. Cad frunzele arse, rămân goale ramuri. Pe-o rază târzie sau mult mai aproape vă-aşteaptă aceeaşi, cu-aceleaşi vechi şoapte, strivită de paşii nevoii, durerii, doar picurii ploii în noaptea tăcerii. Ucăi mele." Dedic această carte memoriei Nunuţicăi mele, Lucia Nicola, oriunde-ar fi acum. Ea mi-a arătat povestea de acasă şi poezia. Nu am uitat, nicio clipă, că mi-a deschis calea. Este volumul de poezii pe care nu a putut să-l publice niciodată, dar la care a visat: ea a purtat, într-un fel, destinul unei întregi familii care, după ce i s-a luat totul, a trebuit să renunţe şi la cuvinte. Sunt poeziile ei pierdute, arse din dezamăgire de viaţă şi de oameni, sunt cele câteva uitate din necunoscutele reviste pentru copii, sunt poemele ei neştiute, scrise acum de mine, aşa cum m-am priceput, cu propria mea voce, cu propriii mei ochi. Sunt poeziile pe care nu şi le-a văzut niciodată în forma finală, tipărită, pentru că era "element necorespunzător, cu origine nesănătoasă", într-o ţară care se numea tot România. Apoi, după ce Dumnezeu-cel-peste-noi-toţi a decis să-i ia şi lumina ochilor, s-a dus să-L întâmpine împăcată, aşa cum a trăit: modestă, cinstită şi săracă. Doar pe noi, cei de-acasă, ne-a îmbogăţit. Dragă Nunuţică, iată cartea ta. Cuvintele nu-şi pierd memoria. Acum te privesc, şi te înţeleg. Să nu fii tristă, dar istoria se repetă. Altfel, dar se repetă. Şi-ţi sărut mâna. Silvana Cojocăraşu, Mangalia, România, 2010 carte 01 02 03 04 05 06 07