carte stop "Singurul sens, al clipei ar fi; asigurarea continuării vieţii, dăruită de El şi care prin El nu ne poate fi răpită de moarte. Incandescenţa meteorică transcende din înalturi şi razele sale străpung adâncurile luterice în care se regăseşte. Lumina păstrată în căuşul tainic, pe care-l poţi bine cuprinde într-o palmă, păstrează doar ţie-ţi ştiuta ta taină şi calea durerii şi calea tăcerii. Păşeşte sfielnic pe urme rămase, să nu striveşti forme în dezagregare, sau să nu sfărâmi orga de stalactice şi stalagmite, cristale de nimeni ştiute, prelinse în taină din inimă până în firele ariadnice ale rădăcinii. Rămâne genunchiul adânc împlântat în pământul din care purcede. Doar ochiul rotundul copacului vede şi-ascultă foşnirea duioasă de ramuri. Cad frunzele arse, rămân goale ramuri. Pe-o rază târzie sau mult mai aproape vă-aşteaptă aceeaşi, cu-aceleaşi vechi şoapte, strivită de paşii nevoii, durerii, doar picurii ploii în noaptea tăcerii. Ucăi mele." În memoria Nunuţicăi – aşa cum a rămas, pentru noi, cei de acasă, sora bunicii mele. Era atunci, demult, în alt timp. În vârsta de aur. Nu am uitat, nicio clipă, că mi-a deschis calea: mi-a arătat povestea de acasă şi poezia. Este volumul de poezii pe care nu a putut să-l publice niciodată, dar la care a visat: ea a purtat, într-un fel, destinul unei întregi generaţii şi al unei familii care, după ce a pierdut totul, a trebuit să renunţe şi la cuvinte. Pentru că nu a plecat. Sunt poeziile ei pierdute, arse din dezamăgire de viaţă şi de oameni, sunt cele câteva uitate din necunoscutele reviste pentru copii, sunt poemele ei neştiute, scrise acum de mine, aşa cum m-am priceput, cu propria mea voce, cu propriii mei ochi. Sunt poeziile pe care nu şi le-a văzut niciodată în forma finală, tipărită, pentru că era "element necorespunzător, cu origine nesănătoasă", într-o ţară care se numea (tot) România. Apoi, după ce Dumnezeu-cel-peste-noi-toţi a decis să-i ia şi lumina ochilor, s-a dus să-L întâmpine împăcată, aşa cum a trăit: modestă, cinstită şi săracă. Doar pe noi, cei de-acasă, ne-a îmbogăţit, veghindu-ne vârsta de aur. Dragă Nunuţică, aceasta este cartea ta. Acum te privesc, şi te înţeleg. Să nu fii tristă, dar istoria se repetă. Altfel, dar se repetă. Cuvintele nu-şi pierd memoria. Sunt miezul unui fruct, centrul unui cerc ale cărui margini se scriu, se fac carte. Nu vreau să schimb nimic, nici n-aş putea, dar datoria mea este să împiedic să fiu transformată în larvă de către realitatea concretă. Am datoria să-mi păstrez libertatea. carte 01