carte stop Ştefan Cleovol Elefteriadis (Stephan Eleutheriades în Brazilia) (Stefan Eleutheriadis) s-a născut la Mangalia, în 1922. "Ceea ce mă leagă de această bucată de pământ" - mărturiseşte în memoriile, dar şi în scrisorile sale, adevărate poeme lirice - "este faptul că m-am născut şi am crescut în Mangalia, cunoscând-o şi pătrunzând-o prin intuiţia mea în limita cunoştinţelor pe care le-am avut până la vârsta de douăzeci şi nouă de ani, când, forţat de circumstanţe istorice şi în căutare de libertate, a trebuit să o părăsesc, în 1950, străbătând meridiane, paralele, emisfere, mări şi oceanul, repatriindu-mă în Grecia, şi apoi exilându-mă în partea cealaltă a lumii, în Brazilia. Aşa mi-am dat seama că locul şi pământul unde te-ai născut şi unde ţi-ai trăit copilăria va rămâne, tot restul vieţii, locul şi perioada de aur." Şi totuşi, Eleutheriades (Eleutheriadis) nu vrea să se mai întoarcă acasă, la Mangalia, nu vrea să vadă oraşul aşa cum este acum: oamenii de azi sunt străini şi îi sunt străini, iar chipul pare mutilat. Încă îl doare, îi pasă: "Pitorescul locului era impregnat pe figurile oamenilor de omenie, timpul trecea nemăsurat de nimeni, lăsând pecetea anilor, a secolelor, acoperind fiecare piatră, fiecare casă, străzile arhaice şi natura. Lirismul vieţii pacifice îl deosebea de restul lumii. Toată această simbioză de oameni şi locuri, pe care doar timpul şi natura ştiu să le matureze, au fost asasinate fără milă şi fără înţeles, iar astăzi Mangalia este un artificiu, fără parfumul trecutului, doar câteva frânturi din trecut se zbat în disperata lor supravieţuire." Într-un fel, independent de voinţa lui, fata frumoasă l-a respins pe remarcabilul arhitect, coleg de facultate şi prieten cu Liviu Ciulei, împiedicat să realizeze în locul de naştere proiectul generos al studiilor de arhitectură, a cărui transpunere în operă ar fi salvat-o în singura ipostază potrivită spiritului şi valorilor ei, săpate în pietre şi cetăţi. A ales altcineva pentru ea, iar ea s-a supus. Pictorul n-a încetat însă niciodată s-o iubească, cu dorul şi nostalgia neîmplinirii şi a tristeţii destinului impus. Nu prin cuvinte, prin tăcerea lui de artist, care a renăscut-o în culori şi redat-o universului în operă de artă. Irepetabila unicitate a unui loc magic, care se vede doar cu ochii sufletului, s-a împlinit în tema principală a picturii sale: "... în umblările mele prin lume, am căutat mereu o Mangalie. Oraşul nu l-am mai găsit niciodată, şi nici n-o să-l mai văd, pentru că a fost asasinat în mod cinic şi pervers. L-am pictat şi desenat pentru a arăta lumii poezia şi lirismul lui." Prima expoziţie pe care a deschis-o la Rio de Janeiro, în 1952, i-a fost dedicată. În acel moment, Mangalia de aici a pierdut: Eleutheriades (Eleutheriadis) ar fi putut fi, pentru oraş, ceea ce Gaudi înseamnă pentru Barcelona, păstrând toate proporţiile. Fata de azi nu are personalitate, nu are o emblemă. Adevărata a rămas, precum templele şi cetăţile, ascunsă în adâncuri, scăldată de apele mării, de nisipul şi indiferenţa umană depuse de timp, strat după strat, sau de memoria afectivă a vreunui rătăcit, care o vede cu ochii minţii. Eleutheriades (Eleutheriadis) a părăsit România în 2 decembrie 1950, cu o viză valabilă "pentru un singur voiaj", după zeci de nopţi petrecute în subsolurile Miliţiei din Bucureşti, după lungi declaraţii despre prieteni şi cunoscuţi, după arestarea tatălui său şi confiscarea tuturor bunurilor familiei. Vaporul "Teti", trimis de guvernul grec pentru a repatria şase sute treizeci şi opt de refugiaţi, a plecat din Constanţa "într-o zi cu mări aproape de pământ şi cu frig umed. Am zărit modestele lumini ale oraşului şi mi-am imaginat pe ai mei uitându-se la vaporul din larg. Păşeam înspre necunoscut cu mâinile în buzunar, cu curaj şi cu cei douăzeci şi nouă de ani ai mei." Părăsea definitiv România, nu şi Mangalia. De acasă nu a plecat niciodată. Acolo, departe, Eleutheriades (Eleutheriadis) a proiectat şi a realizat o multitudine de opere arhitecturale, multe dintre ele premiate la concursuri braziliene şi internaţionale: monumente, teatre, biblioteci, stadioane, birouri, reşedinţe. Şi a creat, mult, trecând ideile, culorile, abisul, prin diverse forme de exprimare artistică: post-impresionism, figurativ, constructivism, abstract, şi peisaje, ale cerului, mării, caselor şi oamenilor de acasă, care-şi ascund chipul, fiind toţi văzuţi din spate. Lucrează în ulei pe pânză, ulei pe carton, studii pe nanchin, guaşe, acuarelă, grafit, creion colorat, tuş şi cerneală, toate asumate "cu convingere, obstinaţie, dedicare totală, epuizând ideea fiecăreia până la capătul emoţiilor şi sensibilităţii creatoare". Uneori, reia studiile din perioada constructivistă sau abstractă şi le face tablouri în ulei, "căci le consider valabile şi după patruzeci de ani de maturizare, vreau să le dau o expresie definitivă." Ca într-o punere în abis... Expoziţiile individuale, prezenţa în saloanele de artă modernă, participarea la a cincea Bienală de la Sao Paolo l-au consacrat ca pictor şi l-au situat în ansamblul ariei de interpretări, în rubrici artistice ale marilor periodice, în anuare, cataloage ale marilor galerii, enciclopedii, dicţionare şi istorii de artă, în care regăsim şi voci naţionale, precum Virgil Henri Stahl, George Ciorănescu, Mac Constantinescu, Ion Frunzetti, Ionel Jianu, Ştefan Baciu, Ştefan Delureanu, Florica Cruceru, academicianul Dan Grigorescu. Printre iluştrii critici de artă ai Braziliei care i-au recunoscut valoarea operei, se numără José Roberto Teixeira Leite, care a relevat echilibrul cromatic şi vocaţia organizării şi proporţiilor, în care nimic nu e la întâmplare; Antonio Bento, care a remarcat lirismul tulburător, cromatismul emoţiilor; Ruy Sampaio, care a pătruns taina unei lumi detaşate de meridiane, limbi şi civilizaţii, pentru că "chega a uma altitude em que só pode ver com a memória" ("ajunge la o înălţime unde se poate vedea numai cu memoria"). Printr-o ciudată coincidenţă, exact la 50 de ani după ce a părăsit România ca refugiat grec, în 5 decembrie 2000, preşedintele de atunci al României, Emil Constantinescu, i-a conferit Ordinul Naţional "Pentru Merit" în grad de Ofiţer. În 2003, Universitatea de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu" i-a acordat Diploma "Bene Merenti" în cadrul unei ceremonii organizate la Consulatul General al României de la Rio de Janeiro. Necesar, tardiv: "...am fost invitat la Consulatul României aici la Rio, unde a fost dată o mică recepţie, şi unde am cunoscut pe rectorul Universităţii de Arhitectură din Bucureşti. Spre marea mea surpriză, la un moment dat, am fost chemat şi mi-a fost înmânată o diplomă, de pe care îţi trimit alăturat o copie (fără comentarii), şi încă o medalie de bronz, supliment al diplomei. Îţi mai trimit şi o copie a certificatului decoraţiei , pe care Preşedintele României mi-a oferit-o acum doi ani, prin ambasadorul României aici în Brazilia. Ţi le trimit pe amândouă, cu titlul informativ." Astăzi, în 2010, la 88 de ani, creează, pictează mult, şi mărturiseşte că are studii şi idei încă neexpuse, nepublicate, necunoscute... Procesul său de creaţie, lent şi laborios, trece de la schiţa caligrafică, făcută în grafit, tuş sau creion, la guaşe sau pastel. Nimic nu e improvizat, nimic nu e întâmplător: urmăreşte esenţa, are ceva de spus. Pe schiţe drămuieşte ideile în forme geometrice şi proporţii matematice, creează relaţiile cromatice şi ritmurile cu transparenţe, până la forma definitivă. În toate, lumina se vede şi muzica se aude. "Privesc zilnic rămăşiţele tablourilor mele pictate în Mangalia, pe care sora mea mi le-a adus mai târziu la Rio, şi rămân amorţit şi absent în prezentul care mă înconjoară, învăluindu-mă în imaginile trecutului pe care l-am pictat cu atâta dragoste şi l-am pătruns ca nimeni altul, ca pe o fiinţă iubită", mărturiseşte pictorul, în memoriile sale. "Din zecile de tablouri lăsate prietenilor şi colegilor mei la plecarea mea, nu mai am nici o ştire, de nici unul care să fi păstrat şi salvat vreun tablou al meu cu Mangalia. S-au risipit şi spulberat împreună cu toată pasiunea şi dragostea cu care le-am pictat, desconsiderate şi lăsate să piară ca simple reproduceri pe hârtie. Am cunoştinţă doar de trei tablouri: două în posesia arhitectului Nicolas-Antoine Petit, şi unul la prietenul meu Liviu Ciulei. Petit nu s-a despărţit de ele şi a reuşit să le scoată din România, înfruntând serioase dificultăţi. Astăzi sunt cu el la Montreal, în Canada. Le păstrează ca documente pioase, de a fi iubit mult Mangalia". Pentru studentul Eleutheriades (Eleutheriadis), familia lui Liviu Ciulei a fost "a doua familie", iar "Liviu a fost prietenul cel mai complet pe care l-am avut în viaţă", mărturiseşte pictorul, după 60 de ani. "Tabloul în posesia lui Liviu Ciulei este încă pe peretele camerei lui de lucru din Bucureşti, aşa cum l-am lăsat, împreună cu un desen autoportret. Tabloul este al unei zile cu mulţi nori şi un mic obelisc, cu o varietate de griuri, pe care l-a ales din mai multe pe care i le-am oferit, considerându-l mai colorat". Am ţinut mult să introduc în carte şi schiţa de lucru şi una din variantele ultimului tablou pictat de Stephan Eleutheriades (Stefan Eleutheriadis) acasă. Iată povestea lui, din memoriile pictorului: "În 1949 am pictat puţin, iar în 1950 şi mai puţin. Partidul începea să controleze activităţile arhitecţilor în institutele de proiectare, iar, pe de altă parte, realismul socialist să se impună în saloanele oficiale de pictură. Lucram ca arhitect într-un birou de arhitectură, şi apoi fusese interzis peisajul dobrogean de pe malul mării, din motive de siguranţă naţională, ca fiind zonă de frontieră. Am reuşit să fac totuşi un tablou pe ascuns, de pe un balcon al casei noastre de pe faleză, Vila Elisabeta, cu digul, plaja şi modestul port al Mangaliei. Am înregistrat cu cea mai mare onestitate şi atenţie gama culorilor mării, lumina de pe dig şi lungile umbre violete proiectate pe plaje, într-o târzie după-amiază a unei zile de sfârşit de septembrie. Am copiat cu toată grija şi am căutat să pătrund şi să pun pe bucata de carton lirismul, calmul, vântul şi rafinata analiză a culorilor, pe care le smulgeam cu multă strângere de inimă, întrevăzând viitorul incert care ne pândea. Nu ştiam, însă, că era pentru ultima dată, că înregistram un peisaj în agonie şi care îşi presimţea fatala lui condamnare, oferindu-se timpului cu tot lirismul şi inocenţa lui; după doi ani, a căzut victimă nesăbuitei distrugeri care a asasinat orăşelul nostru, de către un regim autarhic, care s-a aşezat etern. Astăzi (2006) privesc cu nostalgie acest tablou aici, la Rio de Janeiro, ca şi bărcile pescarilor trase pe nisip din rada portului, străzile care duceau înspre mare, a căror lumină contrasta cu albastrul verzui al mării, câmpurile cu floarea-soarelui din împrejurimile oraşului şi marginea lacului cu turnul de apă, enormele şure de paie de lângă modestele case ale ţăranilor turci, în lumina soarelui înspre asfinţit; coloritul pământurilor arse de soare şi de vreme, salcâmii noduroşi de pe străzi, astăzi inexistente, şi oţetarii visători de lângă mare; acoperişurile cu olane şi lungile ziduri de piatră, cu griurile lichenilor şi istoria lor tăcută, pe care o povestesc timpului; oamenii arşi de soare şi de vântul mării, care îşi ascundeau fiecare povestea vieţii şi a viselor, pe care doar timpul le-o dăltuia pe feţe; iarba câmpului şi sperietorile nechemate, care apăreau ca nişte himere; toată vraja peisajului dominat de mult cer şi vânt, pe care am căutat să-l înregistrez şi să-l fixez pe micile bucăţi de carton. Peisajul mangaliot era gata compus, doar trebuia găsit, pătruns şi transcris cu toată poezia lui. El se oferea şi alina, încânta şi învăluia prin discreţia şi rafinamentul care emana din formele caselor apărute în timp ca ierburile pe câmpuri, făcute pentru a da adăpost necesităţilor oamenilor umili, timizi, modeşti, a căror dorinţă era fericirea şi să-şi trăiască viaţa." Cred în poezia ilustrată: consider sincretismul artelor forma maximă de expresie. Linia desenată susţine cuvântul scris, după cum muzica le leagă duios, dureros, puternic pe amândouă. Uneori – ca şi acum - se aude acolo, în tăcere: se compune sau se tace. Cuvânt, imagine, sunet, în orice ordine. Ut pictura poesis... Silvana Cojocăraşu carte 01 02 03 04 05 06